Subiectul cererilor depuse la OSIM pentru înregistrarea numelor Sorin Grindeanu și Claudiu Manda ca mărci verbale a generat o reacție rapidă în presă, tocmai pentru că atinge o zonă sensibilă: granița dintre protecția legitimă a unui nume, imaginea publică, libertatea de exprimare și limitele reale ale dreptului la marcă. Potrivit relatărilor Profit.ro, preluate ulterior de mai multe publicații, cei doi lideri politici au depus cereri la OSIM pentru ca numele lor să fie protejate ca mărci, iar solicitările figurau ca depuse la data de 28 aprilie 2026.

1. De ce a devenit subiect de presă

Cazul a atras atenția pentru că, în percepția publică, „înregistrarea numelui ca marcă” poate fi ușor confundată cu o formă de control general asupra folosirii acelui nume. Mai multe articole au prezentat cererile ca vizând mărci verbale, fără logo sau element figurativ asociat, ceea ce înseamnă că protecția urmărită privește cuvântul/numele ca semn distinctiv, nu o identitate vizuală complexă.

Această confuzie este exact punctul în care consultarea unui specialist în proprietate intelectuală devine esențială. O marcă nu este un instrument general de blocare a discuțiilor publice, a criticii, a satirei sau a mențiunilor jurnalistice. Ea protejează un semn în legătură cu anumite produse și servicii, în limitele claselor pentru care este solicitată și admisă la înregistrare.

2. Marca nu este un drept absolut asupra unui cuvânt sau nume

Una dintre ideile importante desprinse din articolele de analiză este că înregistrarea unei mărci nu poate fi folosită pentru a „cenzura” spațiul public. Ziare.com a publicat o analiză juridică pe această temă, plecând chiar de la cazul Grindeanu/Manda, în care se explică faptul că protecția conferită de marcă are limite clare și nu poate elimina dreptul presei, al publicului sau al adversarilor politici de a folosi un nume în contexte legitime de informare, comentariu, critică sau dezbatere publică.

Aici apare prima lecție pentru orice solicitant de marcă: înainte de depunere, trebuie clarificat ce poate face marca și, la fel de important, ce nu poate face. Un specialist poate explica diferența dintre protecția comercială a unui semn și protecția reputației, a imaginii publice sau a numelui civil, care aparțin unor regimuri juridice diferite.

3. Alegerea claselor este decisivă

OSIM arată în ghidurile sale că, la depunerea unei cereri de marcă, solicitantul trebuie să precizeze strict produsele și/sau serviciile pentru care cere protecția, acestea fiind încadrate în clasificarea de la Nisa. OSIM precizează și că simpla menționare a titlului unei clase este interpretată în limitele sensului literal al indicațiilor respective.

Acesta este unul dintre cele mai frecvente puncte în care apar erori. O marcă depusă pe clase prea largi poate crea vulnerabilități, costuri inutile sau riscul unor opoziții. O marcă depusă pe clase prea înguste poate să nu protejeze activitatea reală a solicitantului. EUIPO formulează aceeași exigență la nivel european: produsele și serviciile trebuie indicate clar și precis, deoarece marca protejează numai acele produse și servicii pentru care este solicitată.

În cazul unor persoane publice, alegerea claselor este cu atât mai sensibilă. Dacă se urmărește protejarea numelui împotriva folosirii comerciale abuzive, strategia trebuie gândită diferit față de situația unei companii care lansează un brand pentru produse, servicii, evenimente, publicitate sau merchandising.

4. Depunerea unei cereri nu înseamnă automat obținerea mărcii

O altă confuzie recurentă în spațiul public este echivalarea cererii de marcă cu marca înregistrată. Articolele de presă au relatat că solicitările se aflau în analiză sau în așteptare, ceea ce înseamnă că nu trebuie confundată etapa depunerii cu dobândirea efectivă a dreptului exclusiv.

Din punct de vedere juridic, între depunere și înregistrare pot interveni observații, motive de refuz, opoziții sau limitări ale listei de produse și servicii. Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice reglementează motive absolute și relative de refuz, iar o cerere poate fi respinsă total sau parțial, inclusiv doar pentru anumite produse sau servicii.

De aceea, un specialist în proprietate intelectuală nu se limitează la completarea unui formular. Rolul său este să evalueze anterior depunerii dacă semnul are caracter distinctiv, dacă există riscuri de conflict cu drepturi anterioare, dacă lista de produse și servicii este adecvată și dacă scopul urmărit de client poate fi atins prin dreptul mărcilor.

5. Cazul arată și riscul de imagine al unei depuneri insuficient explicate

Din perspectiva comunicării publice, cazul Grindeanu/Manda demonstrează că o cerere de marcă poate deveni rapid subiect de interpretări ironice, politice sau critice. Unele articole au prezentat demersul ca o mișcare neobișnuită în zona politică, iar altele au încercat să explice ce avantaje reale ar putea conferi un certificat de marcă.

Aceasta este o lecție relevantă nu doar pentru politicieni, ci și pentru antreprenori, artiști, influenceri, consultanți, medici, avocați sau orice persoană care dorește să își protejeze numele ca brand personal. Înregistrarea unei mărci poate fi perfect legitimă, dar trebuie explicată corect: nu ca un drept de a interzice orice folosire a numelui, ci ca o măsură de protecție împotriva folosirilor comerciale neautorizate, confuzive sau abuzive.

6. De ce este necesar specialistul în proprietate intelectuală

Consultarea unui specialist înainte de depunerea unei mărci este importantă din cel puțin cinci motive:

În practică, o marcă bine depusă nu este doar un formular completat la OSIM. Este rezultatul unei strategii: ce protejez, unde protejez, pentru ce activități, împotriva cui și cu ce șanse reale de apărare.

7. Concluzie

Cazul „Grindeanu/Manda – OSIM” este util tocmai pentru că aduce în atenția publică o problemă frecvent ignorată: marca nu este o simplă formalitate administrativă, ci un drept juridic specializat, cu efecte comerciale, reputaționale și litigioase.

Pentru orice persoană sau companie care dorește să depună o marcă, consultarea unui specialist în proprietate intelectuală înainte de depunere poate face diferența dintre o protecție reală și o cerere vulnerabilă, incompletă sau greșit înțeleasă. O marcă trebuie gândită înainte de a fi depusă, nu reparată după ce a devenit problemă juridică sau subiect de presă.